DESPRE VISE SI VISURI

Un vis nu e al minții.

Un vis e ca o lumină care, la început, e puternică, dar pe care ceva o face să-și piardă strălucirea.


Ceva care îl ia în mâini, îl privește drept în ochi și îl dă de pământ.


Visul încă se zbate, se împarte în mii de alte visuri mici, care, separate, nu rezistă la intemperii.


Și se pierde.

Și brusc realizezi că, de fapt, nu era bun felinarul.


Era prea îngust.


Prea întunecat.


Prea ruginit.

Dar odată schimbat felinarul, visul prinde culoare și începe să reflecte tot ce era deja în el: credință, speranță, iubire.


Cu cât felinarul e mai mare, cu atât visul luminează mai tare.

Vreau un felinar de mărimea cerului.


Vreau să visez un vis dintr-o bucată.


Plătesc cu timp.


Plătesc cu iubire.


Plătesc cât îmi permite felinarul meu îngust, întunecat și ruginit.

La fel ca și visele, suntem noi, oamenii.


Atunci când uităm cât suntem de interconectați, ne pierdem în noi, devenind mici, îngustați: în minte, în corp, în spirit.

Dar atunci când „eu” devine „și eu” și apoi „împreună”, visurile mici se întregesc, se îmbină, devenind visuri mari.


Visate la unison.


Cântate și răspândite în felinare mari.

Am o idee.


Îmi împrumuți felinarul tău?


Poate așa facem unul mai mare, în care să încapă toate visurile nerostite.

Un vis e al inimii.

Acolo e lumina. 

Acolo e viața.


Cu cât inima e mai mare, cu atât visul începe să zboare mai sus și să prindă culoare.

Visurile nu încap în inimi mici.


Nici în cele care se simt singure.

Visurile încap în ceruri pictate de două mâini.


În dansuri dansate de patru picioare.


În copaci plantați de patru mâini.


În case construite de mai multe mâini.


În copii făcuți din două suflete pline de iubire și de visuri rostite cu glas dulce.

În tine.


În mine.


În noi.


Împreună.