UN DANS DE DEMULT

A intrat în sala de dans. 

Privirile li s-au întâlnit pe nerăsuflate și, preț de câteva secunde, timpul s-a oprit in loc. 

Spațiul căpăta dintr-odată o altă formă.

Știa că dacă va dansa cu el, se va îndrăgosti. 

Nu oricum. 

Nu pueril. 

Nu adolescentin.

Matur. 

Asumat.
Cu capul în nori şi cu picioarele pe Pământ. 

Plutind pe ritmuri de vals.

Şi cu sufletul…zburdând cu fiecare nouă piruetă, cu fiecare nouă privire.

Își repeta în gând:

“Nu are cum. Nu există suflet pereche.”

“Prea idealist…”

…

“Mi-ai lipsit”, i-a spus el.

“Tu nu mi-ai lipsit deloc.”

S-a schimbat la față. 

Ridurile din jurul ochilor au disparut, zambetul i-a pierit.

“Te-am visat.”

A zâmbit usor retinut.

…

“Dansam amândoi prin viață. 

Era un dans lin, firesc, neîntrerupt. 

Un dans liber, în care ne-am ales. 

În care nu ni se întâlneau doar privirile, ci şi sufletele. 

Erau total dezgolite. 

A fost cel mai frumos dans pe care l-am trăit vreodată.”

A rămas perplex.

Era ciudat. 

Avea de mult acest dans în minte. 

Parcă l-au mai dansat. 

Într-un trecut îndepărtat. 

Aceiași doi.

Auzindu-şi propriile cuvinte, a avut un deja-vú.

Pas cu pas, amândoi, ținându-se de mână.

Ea, purtând o rochie de culoarea cerului. 

El, purtând-o pe ea în privirea-i senina.

Fiori din cei mai adânci.

Priviri din cele mai străfulgeratoare.

Șoapte din cele mai fierbinți.

“Nu trebuie să spui nimic. 

E de ajuns faptul că ești.”

…

“Noi ne-am mai întâlnit…”

“Încântată de recunoștință.”