IUBIRE IN DOUA ACTE

ACTUL 1: Iar…

“A trecut iarna…iar n-ai să mă iubeşti cum ți-am arătat că-mi place să fiu iubită.

Iar ai să-mi arăți că ăsta eşti tu şi că nu poți iubi altfel decât fiind prezent prin absență.

Iar am să-ți aștern proiecții şi am să-mi găsesc defecte.

Iar am să sfidez primăvara și am să mă veştejesc ca o frunză pictată în cele mai sumbre culori.

Iar am să mă uit la luna plină şi am să o întreb dacă îți va schimba vreodată calea.

Dacă vreodată simți vibrația pe care simt eu atunci când eşti cu mine.

Nu fizic.

Fiindcă nu e “iar”.
E prima dată.
Şi totuşi, atât de familiar acest D(i)AR. 🤍

Iar am să…

ACTUL 2: Dar…

Dar am să-mi iau curaj din stele


Și am să beau potirul magic,


Care curat să mă transforme


Din val în râu adânc și mut.

Să nu mai trec vreodat’ de tine


Și de-ale mele vise mari,


Căci tu în ceas îmi bați flămând


Și-mi ieși din piept râzând, plângând.

Dar am să-nving și câte lacrimi,


Ce-și caută drum spre tine-acum,


Când dorul sincer ne apasă-n


Priviri și risipiri de fum.

Și am să zbor curând și peste norii


Ce stau să cadă peste noi;


Iubirea-i taina, nemurirea,


Ce-arde tăcut în ochii goi.

Dar voi ruga și Soarele, fierbinte,


Să-ți cânte câte o romanță,


Iar dacă Soarele meu doarme-acum,


Chiar eu îți voi cânta, pe aripi de speranță.

Dar…nu mai sunt nici stelele pe cer,


Iar ceasul ticăie în van…


Dar norii cad, se risipesc,


Iar ochii tăi, mai rar clipesc…


Dar soarele se pierde-n zări,


Și țărmurile au uitat
Romanța ce eu ți-am promis,

Nu-i vis.


Dar eu ți-am scris,
Fiece zi, neîncetat,
Dar nu ți-am mai cântat…