ÎnapoiATunci…

A intrat mândră și sigură pe ea.
Nu a mai ieșit la fel.

 

Nici el nu a mai fost ce a crezut vreodată că este.

 

L-a zărit în magazinul de suflete.

 

Un suflet cald, cu o privire șarmantă și totuși, blândă.

 

L-a mirosit.
Ca pe cel mai sofisticat parfum.
Mirosea a ea.
A acasă.
Cândva, ei s-au mai întâlnit.

 

La cabina de probă, i se așeza perfect. Pe corp, pe suflet.

Îi reflecta toate defectele și totuși, le acoperea în iubire.

 

S-au dezbrăcat amândoi de ego, de armuri, de măștile cumpărate din piața de vechituri.
Dintr-un trecut îndepărtat.

 

S-a terminat carnavalul.

 

La casa de marcat suflete, după ce fiecare își ia înapoi ce îi aparține…el îi ia sufletul.

 

Și realizează că e oglinda lui. În el se vedea limpede.

 

“Nu pot s-o las așa, fără suflet. E tocmai cel de care m-am îndrăgostit. Nu vreau să-l posed.”

 

Căci atunci când iubești sincer, nu vrei să posezi, ci doar să fii.

 

Să te oglindești în celălalt și să uiți de tine preț de câteva vieți.

 

Și totuși, să te regăsești…
în sufletul tău pereche.

 

Observând că sufletele lor sunt gemene, i-l dă pe al lui.
“Cel puțin, așa fiecare va avea o oglindă, să se privească vieți în șir.”

 

Și-au trăit fericiți până s-au văzut îndeaproape.
Și s-au contopit într-un singur suflet.

 

“Ce bine îmi vine!” și-a spus.
Îl iau.
Fără să mă atașez.
Fără să mă detașez.

 

ÎnapoiATunci…