Poate doar atât…

„Sunt pași care ne traversează și dispar în depărtare.

 

Și sunt pași care, fără să știm când, fac din noi un drum ce nu se mai pierde.”

 

Poate doar atât a durat călătoria pașilor tăi în universul meu.
Poate doar atât te-a purtat vântul prin mine.
Ca pe un fior rece, m-ai îmbătat cu nectarul florilor de primăvară.
Ai apărut ca și ghioceii grăbiți să răsară – matinal, prematur.

 

Poate doar atât.

 

Cât să mă aprinzi ca pe o flacără olimpică și să mă lași apoi să ard, mocnit, pe interior.
Fără să mă risipesc.
Fără să mă împart în bucăți. Fiind întreagă.
Cât să-mi regăsesc fiecare parte uitată în fiecare bătaie a vântului.

 

Cât să răsari în mine ca o zi senină și să-mi fii sfeșnic, cum mi-au fost toate nopțile albe de când ai intrat acolo.

 

Cât să faci din zâmbetul meu o semilună și să-mi pui steluțe și licurici.
Cât să-mi spui să cânt, cum cântă păsările, bucuroase că au ajuns acasă.

 

Cât să-mi spui că ți-ai cumpărat companie și că ești mai fericit.
De parcă ea te-ar face fericit, nu tu.

 

Cât să-mi spui că îți e bine acolo unde ești.
Și totuși, pașii tăi au știut drumul spre mine.

 

Ai venit să miști aerul,
să rupi tăcerea, să aprinzi ceva și să pleci înainte ca lumina să-ți poarte numele,
să-ți poarte urmele adânci.

 

Ai venit doar cât să tulburi apele
și să mă înveți cum sună viața când se sparge liniștea.

 

E primăvară.
Au răsărit ghioceii, păsările cântă din nou, licuricii și steluțele luminează noaptea amestecată în culori și visuri. Semiluna se aude în surdină, acoperită de umbra amintirii unui nou început de „noi”.

 

Au rămas doar stelele.
Și un drum vechi, neatins, așezat în tăcerea și în speranța unui nou început.

 

Un drum care, de data asta, îmi aparține.